Istoria Bucovinei

Bucovina în germană Buchenland adica tara fagilor-Denumirea a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav pentru fag ("buk"), astfel termenul "Bucovina" se poate traduce prin "Țara fagilor".Termenul bucovina, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392

 Sfârşitul războiului ruso-turc (1768-1774), a avut beneficiari şi printre cei care nu participaseră nemijlocit, habsburgii. Răsplată a faptului că nu se amestecaseră în războiul proaspăt încheiat, austriecii primesc, din partea Porţii, teritoriul din nordul Moldovei, cu vechea capitală Suceava. Protestele domnului Grigore Alexandru Ghica împotriva acestui act au fost inutile, domnul fiind decapitat, din ordinul sultanului, în anul 1777. Primul guvernator numit al Bucovinei a fost generalul Spleny. Convenţia din 2 iulie 1776, semnată la Palamutca, stabilea localităţile şi hotarele zonei cedate, cuprinzând oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, împreună cu 226 sate şi 52 de cătune. Teritoriul cedat avea o suprafaţă de 10 441 km2 şi 71 750 de locuitori. În ziua de 1 octombrie 1777, populaţia Ţării de Sus a Moldovei a fost chemată să depună jurământul de credinţă faţă de noua stăpânire habsburgică. În anul 1779, în locul generalului Spleny a fost numit generalul Carol Enzenberg, noul guvernator militar al Bucovinei. Numele noii provincii anexate, după vestiţii codri de fag, numiţi de cronicari bucovine, avea să fie de Bucovina, nume ce se va păstra în continuare pentru Ţara de Sus a Moldovei ocupată de habsburgi. Până în anul 1786 Bucovina a fost sub administraţie militară, exercitată ca atare în domeniul bisericesc şi şcolar. Prin înaltul prescript imperial din 6 august 1786 se hotărăşte încetarea administraţiei militare şi înglobarea Bucovinei în administraţia Galiţiei, ca cerc administrativ bucovinean. Revoluţia de la 1848 avea să aibă urmări importante pentru Bucovina. La 26 iunie 1848, la Viena, în Adunarea Constituantă, bucovinenii au beneficiat de 8 mandate şi au cerut, printre alte revendicări, separarea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei în ţară de coroană, autonomă. Prin constituţia austriacă din 4 martie 1849, Bucovina a fost declarată provincie autonomă a Casei de Austria, cu titlul de Ducat. Organizarea autonomă s-a desăvârşit în 1860, când Bucovina şi-a ales o Dietă provincială condusă de un Căpitan al Ţării. Prin decretul imperial din 9 decembrie 1862, Ducatul Bucovinei a primit o stemă proprie, cu reprezentări după stema Moldovei. Guvernul de la Viena era reprezentat de un guvernator cu titlul de Preşedinte al Ţării, stăpânire sub care Bucovina a rămas până în anul 1918. Spre deosebire de conaţionalii lor din Transilvania şi Basarabia, românii din Bucovina au avut o viaţă politică, naţională, religioasă şi culturală proprie. Fruntaşii politici bucovineni au practicat totdeauna faţă de Viena o politică protestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, urmând cu Hurmuzăcheştii, cu mitropolitul Silvestru, cu Gheorghe Popovici şi Iancu Flondor şi cu întreaga generaţie a Unirii. În rândurile bucovinenilor, pe lângă profesorii de teologie de la Cernăuţi, s-au afirmat în literatură şi ştiinţă personalităţi de marcă, precum istoricii Eudoxiu Hurmuzachi şi Dimitrie Onciul, Teodor Stefanelli, folcloristul Simion Florea Marian, scriitorii Iraclie Porumbescu şi Constantin Morariu, poetul Dimitrie Petrino, pictorul Epaminonda Bucevschi şi compozitorii celebri Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Eusebiu Mandicevschi. După deschiderea Universităţii locale, în 1875, facultăţile de drept şi de filosofie erau frecventate de studenţi români, organizaţi şi ei după sistemul german în societăţi academice ca: „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”, „Moldova” şi „Dacia”. La aceste facultăţi, ca şi la cea de teologie s-a putut forma pătura de intelectuali care, în luptă cu germanii şi ucrainenii, au întreţinut vie conştiinţa naţională românească până la Unirea cu România. Intrarea României în primul război mondial a fost motivată de dorinţa unirii teritoriilor vecine locuite de români, dar aflate sub stăpânire străină. Pentru a împiedica disoluţia Imperiului Austro – Ungar, împăratul Franz Iosef lansează, la 6 octombrie 1918, manifestul „Către popoarele mele credincioase”, prin care se proclama dreptul fiecărei naţiuni de a se bucura de autonomie în cadrul imperiului. La 14 octombrie 1918 se va constitui Consiliul Naţional Român, ce va avea un rol important în realizarea unirii Bucovinei cu România. Printre cei care au luptat pentru unirea Bucovinei pot fi amintiţi: Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. La 28 noiembrie 1918 s-a organizat un Congres general la Cernăuţi şi s-a proclamat unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România, reparând în acest fel actul de forţă făptuit la 1775. Bucovina a fost integrată în viaţa politică şi administrativă a Regatului întregit, acest lucru realizându-se cu totul după votarea Constituţiei Mari din 1923. Hotărârea de unire din 1918 a avut ca fundament unitatea etnică, de limbă şi cultură a românilor de pretutindeni.